BRASIL, MAIS QUE BRAZILIA....

Am tot amanat scrierea acestui material ca o amintire a calatoriei mele din toamna lui 2007 in Brazilia. Poate pentru ca eu inca eram cu capul acolo, poate pentru ca, desi am stat doar o luna, inca nu m-am readaptat timpului de aici nici orar vorbind, iar din punct de vedere termic nici atat. Acum, cu frigul in ceafa, cu zapezi si iarna grea frumoasa doar in memoria-mi slaba de copil, calatoria ramane locul unde-mi evadeaza mintea ori de cate ori deschid usa sa ies din casa (si nu o fac prea des).....asa incat deschid usa amintirilor, unde e cald si bine.(...sincer sa fiu ...deja pe cand cititi acest text si aici se incalzeste dar eu tot deschid usa amintirilor).

Onorat de compania sensibila a lui Caetano Veloso, eu imi aduc aminte, iar el imi canta gadilindu-mi memoria.

Am plecat acolo dupa ce am amanat aceasta calatorie mai mult de un an. Ba nu aveam bani suficienti, sau timp, sau chiar ma gandeam ca e prea cald si nu o sa rezist. Dupa vara lui 2007 in Bucuresti, problema cu caldura era depasitaJ)....adica doar iadul putea sa ma arda mai rau iar eu mergeam in paradis nu? Asa-mi aratau cateva poze din documentarea mea pe internet chiar daca aceste imagini erau de multe ori combatute de povestiri populare de-acum despre saracie, criminalitate favela sau alte caracterizari negtive. Era ce-i drept sa raman iarasi fara bani dupa ce chiar castigasem prima data dintr-un proiect dar investisem din nou in “cultura” si evident era sa pierd tot. Se pare ca Dumnezeu avea alte planuri cu mine si ma trimitea in marea calatorie chiar daca cu buget redus dupa crezul meu. Noroc ca mi-am controlat in ultima secunda instinctul de a lua tigari la drum peste granita pentru ca in Brazilia erau mai ieftine ca si multe alte chestii asa ca nici bugetul meu nu era de neglijat....dar asta aveam sa observ doar ajuns acolo.

Neinsotit pentru a nu avea emotii prea mari la aeroport, dupa cateva tigari si multa apa ma imbarcam in cursa pentru Madrid, pentru ca acolo aveam sa fac singura escala a calatoriei. Era aproape dimineata. Plecam lasand in desfasurare un proiect la care tineam foarte mult, dar nu destul de data asta incat sa renunt la mult asteptata calatorie si la investitia in bilete.

Oricum, un lucru este sigur: stresul proiectului si cum avea sa decurga el in absenta mea imi anulase stresul zborului.

Dupa un zbor de 4 ore am ajuns la Madrid iar eu desi schimbam diferite mijloace de transport in aeroport ca sa ajung la alt terminal si-mi taraiam bagajele si hernia, eram inca cu capul in proiectul lasat fara tata si nu simteam ce mi se intampla. Asta neincluzand frica decolarii mereu prezenta si partenera de zbor pentru mine.

Incepea imbarcarea pentru zborul catre Recife. Se anunta ca locurile sunt la liber. La momentul ala nu intelesesem exact ce inseamna asta deoarece portugheza era inca pentru mine o confuzie intre spaniola, italiana si franceza si poate ceva arhaisme romanesti.

In avion mi-am dat seama ca eram singurul care respectam locul de pe bilet, si vazand lumea cum migreaza si ca altii dormeau ca in tren pe mai multe locuri am inteles de la amicii mei de ocazie ca puteam alege unde sa stam.

Incepand cu stewarzii care se costumau in fatza noastra continuand inca sa curete avionul, dar in acelasi timp zambetul prietenos si conversatiile personalului cu fiecare dintre pasageri fara ca eu sa inteleg ma faceau sa ma gandesc la trenul personal de navetisti in care toata lumea se cunoaste, doar ca eu eram intr-un avion cat o gara si ceva peste.

Toata atmosfera asta, contrastand cu zborul de legatura pana la Madrid in compania inhibata si muta a europenilor, fie ei si civilizati, ma facea sa nu-mi mai fac cruci cu limba si sa uit ca o sa zbor de nu ma vad cam 8 ore deasupra oceanului. Nu stiu cand am plecat pentru ca daca ma gandesc bine nu cred ca lumea apucase sa se incorseteze si brusc si-au si reluat starea de intalnire de familie....si inca o familie mare avand in vedere ca avioanele astea care merg peste ocean sunt mari nu ca “autocarele” care zboara prin Europa. ....in plus...in avionul companiei BRA puteam face fotografii fara sa ma ascund ca in primul zbor.

In minutul urmator 2-3 sau 5 colegi de zbor dormeau intinsi pe cate 3 locuri iar restul de cateva zeci se vanturau asa cum va ziceam parca cunoscandu-se sau parca participand la o intalnire sau de fapt grupuri de intalniri care se desfasurau in aceeasi incapere, subiectele fiind diverse si participantii amestecandu-se dintr-un grup in altul de discutii....zgomot, muzica , laptopuri....delirant...nu mai intelegeam nimicJ)..dar era distractiv si chiar daca nu mi-as fi dorit eram brusc inclus intr-unul din grupuri si pasat mai departe. Dupa 1-2 ore, trezit intr-o mare de vorbitori de portugheza, incepusem parca sa si inteleg cate ceva.....straniu....Dupa primul rand de bauturi si o masa si apoi iarasi bautura, chiar daca toata lumea bea inafara mea, se transformase totul intr-o “nunta”, rasetele si glumele, prieteniile spontane fie ele chiar cu titlul de ocazie pareau a completa frumosul tablou.

Eram bine. Uitasem de proiect si incepusem sa gust din Brazilia o data cu primul pahar de Guarana. Energica, acida, vesela si aromata, bautura asta era prima acidulata pe care o acceptasem sa ma ispiteasca dupa multe luni. Era irezistibila si intrase in viata mea asa cum si brazilienii stiu sa o faca, fara sa te intrebe si dar in acelasi timp fara sa te simti macar o clipa agresat. Ci doar accepti provocarea simtind ca iti va fi mai bine.

Chiar un amic brazilian de la Bucuresti imi spunea ca el a fost o exceptie in privintza asta si alegand o aviatza mai linistita fiind o fire mai introvertita, a trebuit sa schimbe continentul. Este intradevar greu sa traiesti in Brazilia ca introvertit. Dar eu, de cand nu mai am 20 de ani, si nici chiar 25 de ani, incep sa cred ca singuratatea nu mai este atat de spirituala cum o vedeam in trecut, asta neinsemnand ca as schimba-o cu altceva. O cura anuala de Brazilia ramane totusi remediul perfectJ

Ii studiam, ma gandeam ce lucreaza fiecare influentat de franturi pe care imi inchipuiam ca le inteleg sau chiar le intelegeam..........

Asta a fost primul meu contact cu Brazilia, asta fara sa pun la socoteala momentul in care un prieten de acolo m-a vizitat. Acum vedeam ca la ei pentru ca un om sa se simta om si sa fie in largul lui trebuia sa mai fie in compania altor oameni. Nici doar 2. Cu atat mai putin 1. Atunci ma gandeam la egoismul preferat de europeni, individualism pe care-l traducem in acceptiunea noastra ca fiind reculegere sau intimitate dar care de multe ori poate e doar prosopul aruncat de asa zisa ‘civilizatie” traditionalista si mai mereu nu ne face sa ne simtim bine in final.

Barul era deschis si lumea mergea pe rand in spatele avionului sa se serveasca cu tot ce-si dorea. Pe drum cate unul mai striga ca vrea si el ceva si i se aducea. Ce mai? ....imi era clar ca am nimerit la o petrecere “la inaltime”.

In urmatorul minut trecusera cele 8 ore. Eram anuntati ca ajungem si ca in Recife e furtuna(fara sa inteleg de ce noi nu simtim nimic). Am inghitit in gol, deschizandu-mi bluza la gat ca marul lui Adam sa aiba loc in traseul lui agitat. Oricum in faza de aterizare ma simteam mai bine mai ales ca nu mai eram deasupra oceanului si chiar daca suna stupid, ma simt mai sigur cand zbor deasupra pamantului. Ce inseamna un om nascut la munte si care nu e bun innotator. Ca sa nu mai vorbim de experienta de zbor. De parca daca aterizam intr-o cladire sau pe un camp mai contau toate astea.....

Coboram treptat dar mult, trepidand putin, apoi mai intens si intram in furtuna anuntata mai devreme dupa ce depasiseram norii grosi. Lumea era inca relaxata iar eu ramanand agatat de starea celor de langa mine incercam sa ma stapanesc. Ii vedeam pe toti avand mai multa experienta decat mine la al 3-lea zbor asa ca incercam sa le cred starea de firesc fara sa omit sa comunic cu divinitatea in intimitatea gandului si prin semnul crucii infaptuit de limba mea inclestata indesata in spatele zambetului partas la discutii.

Ploaia se lovea de geamuri si incepeau sa se vada luminite timide care se deplasau dintr-o parte, deci afara era atmosfera din filme cu prabusiri dar inauntru totul era vesel. Mie nu-mi ramanea decat sa urmaresc luminitele cladirilor care se mutau de pe o parte pe alta a avionului gandind asa fara sa vreau sa vad c avionul facea defapt slalom in ultima parte a aterizarii ocolind cat se putea furtuna.

Capitanul ne vorbeste: ceva despre faptul ca o sa ajungem in cea mai minunata si mai frumoasa tara din lume, de fapt se adresa brazilienilor in portugheza spunandu-le ca o sa ajunga acasa .

Elogiind tara si locuitorii ei pe un ton prietenos/orgolios. Dupa semnal, in avion se pune muzica. Asa ca pe ritmuri braziliene, cu toti nebunii aia brailieni fascinanti cantand si aplaudand am aterizat la Recife, invingand ploaia. Zic asta chiar daca eram singurul care vazuse totul ca pe o lupta cu furtuna.

Relaxati ca dupa cateva ore de drum, aparent mai putin decat fac eu pana la Alba, toata lumea iesea parca continuand povestile din avion sau unele chiar din aeroport din Madrid

fara sa stie cineva cand si-a luat bagajul sau cand am aterizat.

In aeroport chiar daca vazandu-ma trecut singur la o coada ce-mi aducea aminte de trecutul atat de proaspat in care stateam inca la cozi de extracomunitari prin aeroporturi europene, ma bucuram, vazandu-i pe ei, pe brazilieni tratati bine la ei acasa trecand ca prin branza prin culoarul de verificare.

La coada de extracomunitari eram eu si poate au mai aparut cateva persoane in spatele meu, si mai era un afis mare care ne batea obrazul cu premeditare rugandu-ne sa nu abuzam copiii din tara lor. Pe semne ca deja experienta traita cu europenii sau alti extracomunitari care ii vizitau era si pe partea asta. Semana cu ce se intamplase in Romania dupa revolutie si inca se mai intampla chiar daca la alt nivel sau daca subiectul “abuzul copiilor strazii” este rasuflat si nu mai atrage audienta.

Iesit din aeroport, pentru ca ploua, din centrul pamantului parca se ridicase toata caldura si clima umeda si ametitoare..izbit de acestea si imbibat de aerul conditionat din avion, simteam ca ma sufoc. Era totusi nimic pe langa bucuria mea ca ajunsesem undeva fara sa mai conteze unde dupa vreo 17 ore de cand eram plecat de acasa.

Fara sa stiu unde sunt am ajuns in fuga la o terasa din zona sa-mi salut prietenii. Oricum foarte greu imi amintesc momentul asta mai ales ca era noapte si eu inca mai eram traumatizat de drumul lung. Tin minte cu greu drumul pana la locul unde m-am cazat si nici cand am adormit nu imi aduk aminte.

Stiu doar ca m-am trezit, cantau pasarele si era foarte multa lumina. Dar foarte si imi placea.

In apartament era geamul dechis, glisant....nu prea intelegeam dar aveam sa-mi dau seama ce sistem bun e asta, la final cand il inchisesem doar de cateva ori fara ca atunci cand mai ploua sa fiu stresat.

inca eram cu un picior la Bucuresti. Stresat cu proiectul "Stagiunea".

Eram la etajul 11. Privelistea unui cartier de zgarie-nori in acceptiunea mea, cladiri inalte albe de parca atunci se construisera pentru mine si prin care puteam sa vad fasii ale oceanului. Manat de idei preconcepute mi-am zis ca sunt intr-un cartier rezidential sau zona turistica (asa cum se intampla in Egipt-adica si cand vorbesc despre Egipt e tot barfa pentru ca nu am ajuns inca acolo) si ca e normal ca totul sa arate atat de bine.Eram oricum pregatit sa ies din zona si sa explorez cat mai mult. Ca oricarui roman mi-au atras atentia plantele de un verde puternic de toate felurile dar pe care eu le asociam palmierului fara sa fie macar rude de gradul trei.

- Locuiam in unul din blocurile care la la ultimul etaj, adika pe bloc: piscina, sala de agrement cu aparate si masa de biliard, dar mai mult avea teren de basket. Foarte tare. Si toate astea gratis pentru cei ce locuiau acolo. Ce-i drept locatarii, cei mai multi nu erau turisti asa ca munceau ca orice oameni normali, ajungand sa profite de aceste facilitati mai mult in weekend, si atunci numai daca erau atat de obositzi incat sa nu prefere plaja si oceanul. -

Aveam camera foto pregatita si dupa ce am studiat apartamentul si din 3 miscari l-am dezordonat atat cat sa ma simt acasa, ma pregateam emotionat sa ies sa fac o plimbare.

Am dat drumul mai intai televizorului si am rascolit programele ca un obsedat de media care stie si ca aceasta reprezinta in oarecare masura poporul pe care-l serveste.(chiar daca sunt multe cazuri in care e invers adica poporul serveste media)...

Facandu-ma ca inteleg cate ceva, zappam pe niste filme in reluare, apoi un program in care un predicator facea minuni si oamenii se aruncau pe jos , si bineinteles ceva telenovele.hmm...era ciudat pana cand am vazut intr-un colt al ecranului ca ma trezisem foarte devreme.....era 5.30 dimineata si schimbarea de fus orar isi spunea cuvantul. Era foarte mult soare afara chiar daca plouase inainte cu o zi. Imi aduceam aminte ca cineva imi spusese ca atunci cand faci astfel de calatorii o sa te reglezi doar cand mergi pe malul oceanului si te uiti la soare. Imi ziceam sa incerc ca oricum eram treaz ca pasarile...eu se pare ca ma trezisem dupa soare care aici rasarea foarte devreme.......cateva ore bune mai tarziu aveam sa aflu ca apunea foarte devreme si asa era mereu...adica dupa ora 17.00 se intuneca. Atunci am inteles si mai mult energia si pofta de distractie ale acestui popor.

Am plecat si dupa drumul in liftul nichelat am dat cu ochii de portar– asta pentru ca desi era un bloc de locuinte nu un hotel, aveam un portar zambaret imbracat la costum in spatele unei receptii ca de hotel de 3 stele din Romania.

L-am intrebat intai in spaniolo-portughezo-pontica in ce directie era plaja, apoi vazand ca-l debusolez, am intrebat in engleza iar acesta a raspuns foarte firesc.

Am iesit pe usa blocului(inca mi-e greu sa-i spun asaJ)...avea si o sculptura in fata...ca un mozaic alto-relief/sculpural. L-am studiat putin simtindu-ma ca un european albicios cu aparatul la gat si intrerupand repede de rusine sedinta foto. Aveam sa aflu cateva zile mai tarziu dupa ce vazusem diverse sculpturi in fata mai multor cladiri din oras ca era o lege care-i obliga sa faca asa ceva, o lege a statului Pernambuco a carui capitala este Recife ....sau o ordonanta a comunitatii....nu-mi mai aduc aminte pentru ca imi parea atat de geniala ideea ca nici nu ma mai interesa de unde venea. Pentru mine venea de la Dumnezeu pentru ca dadea de munca artistilor, decora intrarea cladirilor si dadea o fata de muzeu orasului chiar in partea urbana a lui, printre cladiri inalte de uitau de ele. Si cand spun asta nu ma refer la sute de etaje doar ca atunci cand vii din Romania, 20-30-35 de etaje iti par foarte multe. Asta era orasul nou, modern, urmand sa vad urmatoarea zi si orasul vechi care stiam ca trebuie sa fie asemanator cu centrul vechi al Bucurestiului.

Pe strada incepeau sa apara oameni din toate partile, intai mai putini, incepand cu acei vanzatori ambulanti care impingeau fiecare cate o taraba cu ceva pana la cei care ieseau cu masinile din garajele automatizate ale blocurilor.

Stiam doar ca trebuie sa ajung la Boa Viagem, asa se chema faleza lor care se intinde pe toata latura orasului marginita de ocean...si era mare asa cum o stiam din poze de pe internet. Nu aveam o harta la mine pentru ca nu-mi place stilul turistului profesionist asa ca ma pierdeam cu ochii pe toti peretii. Cladirile erau cam fortificate cu garduri inalte si siteme de siguranta printre cele mai moderne: camere video, sau mai putin moderne - niste tzepuse in care se terminau unele garduri .......toate astea isi gaseau raspunsul in capul meu la capitolul idei preconcepute: criminalitate crescuta/cartier de lux care se apara de infractori. Pentru ca totul parea foarte linistit si putinii oameni isi vedeau de treaba, incercam sa-mi refuz aceste ganduri. Iesind intr-un bulevard mai mare cu mai multe masini si miscare mai multa, am inceput sa fiu fascinat de toate aceste ziduri pictate cu anunturi publicitare, un stil de outdoor care se vedea ca fusese dus in directia asta nu accidental ci cu buna stiinta fiind o practica chiar a agentiilor dupa cum arata totul. Culori multe imbracau suprafete mari, cu mesaje publicitare agresive sau nu pe care oricum nu le intelegeam pe toate sau doar un anunt scris cu numerele de contact de inaltimea unui metru ori mai mult si intinse pe 10-15 metri. Chiar si asta era colorat fara sa dea impresia unui banal numar de telefon.

Bineinteles ca nu avea cum sa nu-mi atraga atentia partea de advertising, chiar daca uneori imi reneg trecutul publicitar...sau poate chiar si prezentul. Am vazut moduri diferite de a face promovare. Plecand de la zidurile pictate...fie cu arta urbana dar cele mai multe cu ad-uri publicitare si pana la publicitatea din intersectii care era diferita: tinerii nu mai imparteau flyere ca si la noi ci desfasurau un banner pe trecerea de pietoni atunci cand soferii aveau rosu

(transformandu-se totul intr-o pauza publicitara de trafic), sau doar fluturau pe o parte si alta a intersectiei steaguri inscriptionate.

Mergeam de 11-12 minute si vedeam ca vantul se intensifica si deci ajungeam in Boa ViagemJ(bulevardul care strabatea faleza de-alungul orasului)........apareau multi “palmieri” care mai tarziu am aflat ca sunt arbori de cocos toti, si am realizat ca sunt in tara cocosului.

Erau si palmieri dar din loc in loc sau in gradini private.

Ajuns pe faleza, ma simteam in Miami; adica masinile circulau pe malul oceanului plin de cocosi carora le falfaiau frunzele uriase in briza iar dupa ce am traversat, pe trotuarul de vis a-vis, pe langa mine, pe o banda special amenajata rulau cei ce tineau la sanatate, se trezisera devreme si cu siguranta ajungeau si departe. De toate varstele, alergau sau doar se plimbau inaintea unei zile de munca. Am sarit repede bordura ce ma despartea de nisipul fin, fara sa astept refugiul prin care se facea asta.
M-am descaltat, ritual pe care-l urmez si in Romania cand ajung la mare si ma indreptam spre ocean. Nu imi propusesem sa inot in dimineata aia, asa ca m-am plimbat de mi-am pierdut capul urmarind soarele in cautarea reglajului ceasului interior si repetand obsesiv in gandul meu: nu pot sa cred ca sunt aici...atat de departe. Pentru mine, cine ma cunoaste stie ca distanta asta era ca si o excursie pe luna. Eram bine si asa imi si doream sa fiu, asa ca poate tot ce prezint eu aici a fost doar in imaginatia mea, desi ... greu de crezut, mai ales ca nu mai beau de ceva timp si nu am baut nici acolo, doar testand diferite bauturi cat sa simt si sa traiesc cate putin din tot ce forma natia asta atat de colorata si la propiu si la figurat. Si da, poate am trecut peste un lucru foarte important. In aceea dimineata vazand oamenii facand jogging, oameni care erau de toate culorile pamantului, imi inchipuiam cu siguranta ca cei blonzi sau cei mai albiciosi erau turisti europeni. Nu era asa si aveam sa vad mai tarziu ca ei sunt brazilieni cu acte in regula.

Intreband despre asta am aflat franturi ale istoriei ce-mi explicau totul. Recife fusese in trecutul indepartat colonie atat portugheza cat si olandeza si ce sa mai vezi ca acestia dupa ce ca “explorau” tot ce puteau acolo, se mai bateau si intre ei pe un teritoriu care nici macar nu le apartinea. Si asta a durat mult timp, asa incat - prin incaierare - s-a format poporul colorat cu metisi dar si cu cei ramasi de o culoare sau de alta asa cum venisera acolo la un moment dat in trecut. Diferenta era ca, asa cum eram uimit sa observ, era greu sa mai faci diferenta intre ei, deoarece se comportau atat de natural ununii cu celalati, incat culoarea aproape disparea si se pierdea in conceptia de peste ocean a “civilizatiilor” si batrani europeni, cam prafuiti ce-i drept in idei despre diversitate. Oricum asta era diferenta: aici oamenii astia traiau pur si simplu impreuna, iar in Europa ai impresia ca toata aceasta convietuire e o teorie care ne e servita in “materia diversitate” si de cele mai multe ori picam testul sau o invatam pe dinafara, lucru care se simte. Toata atitudinea asta si indiferenta la culoarea pielii venea si din faptul ca mai tarziu la ora la care plecau la munca ii vedeam la costum sau in masini bune pe aceiasi oameni de toate culorile. In plus mi-am explicat si de ce cand ma vizitase un prieten din Brazilia si am iesit pe Magheru, la un stop, s-a oprit si s-a jucat vorbind si chiar mangaind o fetita aflata in bratele mamei ei cu fusta lunga, facand vizibil parte din etnia rroma, lucru pe care un roman “educat” nu l-ar face, mai ales in public. Poate un european din vest, dar si acesta din mila sau curiozitate. Ei nu se priveau nici cum privim noi aici in Romania oamenii de culoare atunci cand ii vedem pe strada – din curiozitate. Ciudat este ca ne consideram o natie toleranta si prietenoasa fara sa fi avut ocazia sa dovedim contrariul, nefiind in stare sa convietuim nici macar cu minoritatiile care deja exista in Romania si pe care le ignoram. Ignoranta=Toleranta. Ei pur si simplu traiau impreuna. E drept ca dupa mine se mai uitau, eu fiind cu aparatul la gat si avand tendintele turistului asiatic de a imortaliza si semaforul care se schimba. Eram facinat si ii intelegeam acum si pe asiatici. Totul parea diferit la mare distanta...

Si asa incepeam sa inteleg multe.......din prima zi.

Contrar ideii de artist neadaptat, eu ma adaptez destul de usor, mai ales cand calatoresc inafara habitatului meu. Se poate traduce asta ca as avea mai mult frica de cunoscut decat pe cea de necunoscut. Asta simteam acolo, iar dupa prima zi deja imi placea sa cred ca nu mai eram un turist ci doar un locuitor de acolo. Aveam o luna sa vad cat mai multe, sa inteleg cat mai multe si sa ma simt cat mai localnic....

Din acest punct al povestirii nu o sa-mi mai amintesc in graficul timpului, pentru ca asa e si in realitate intr-o excursie si asa a fost si in Brazilia: prima zi este practic ziua in care fiecare secunda are greutate cand studiezi si descoperi fiecare milimetru iar apoi, mai ales daca sederea e una reusita, se comprima totul si te trezesti in aeroport cu un bagaj mare si un aparat plin cu fotografii.

Pe de alta parte amintirea s-a setat si ea si, chiar in haosul memoriei mele, s-a ordonat pe teme si capitole fara a mai respecta proiectia riguroasa in timp.

Prietenii mei brazilieni - Ulisses family & friends

- thx to all

Libertatea de exprimare...si expresie artistica - Dupa ce am vazut cat de libera era arta prin locurile a stea mi-am dat seama ca cei ce o faceau si pentru care era facuta era cu neputinta sa fie altfel.

Erau liberi sa picteze ziduri intregi, totul fiind cu substanta si mesaj. Chiar si graffiti-ul lor imi parea diferit, de multe ori fiind vorba de grafica picturala . De la sculpturile cu sau fara pretentii de opere de arta ce decorau intrarea cladirilor si pana la cosurile de gunoi facute in forme ce caracterizau spiritul locului adica: in forma de scoica, sau de cocos, la fel fiind si cabinele telefonice.

Alte sculpuri intruchipand personaje stand la masa aveau mereu un loc liber pentru un trecator obosit sau doar in cautare de companie.

In legatura cu sculptura am vazut si sculptura ecologica care inca la noi e un experiment la inceput. Una din instalatii, o coloana din deseuri metalice presate bine nichelate, se ridica in curtea unui muzeu reflectand lumina solara de pe muchii contorsionate.

Ce am vazut iarasi interesant a fost un ansamblu de lucrari tot de sculptura in Recife Antigue sau mai bine zis pe insulita la care puteai ajunge

cu barca la numai cateva zeci de metri.Impresionant era ca acolo artistul se desfasurase atat pe fasia ingusta caci asta era de fapt...in care bateau valuri uriase venite din ocean. Erau sculpturi moderne inspirate din traditia bastinasa, colorate sau doar din metal patinat, postate pe malul apei.

La sugestia unui diplomat roman de la consulatul din Sao Paolo mi-am luat cu mine ultima serie de lucrari de grafica, cu intentia de a organiza o expozitie. Ajuns acolo, vorbind la telefon, distanta fiind destul de mare iar eu nemaifacand escala la Sao Paolo, pana unde, din Recife era distanta de vreo 12 ore cu masina, expozitia se arata compromisa. Vizitand centrul vechi, voiam sa vad si proiectul - SPA DE ARTE - de care auzisem ca e in desfasurare. Un proiect asemanator proiectului Puzzle Project pe care-l organizez eu la Bucuresti in fiecare vara. Artisti veniti de peste tot, care timp de 2 saptamani locuiau impreuna si isi faceau proiectele pe care le expuneau in final. Ca si numele de “SPA”, trebuia sa fie ceva relaxant in care cei ce participau sa se simta bine, sa faca schimb de experienta etc. Ajuns asadar la locul cu pricina, am vazut ca se puneau deja expozitii. Fie ca erau instalatii de obiecte, pictura, sculptura sau instalatii video, sau un artist neamt care prajea carnati si calea varza, sau alti artisti ce isi vindeau obiectele decorative (veioze, carpete,accesorii si tricouri), toata lumea era acolo in plina actiune.
Fiind artisti si organizatori am discutat cu cei ce se ocupau de proiect, ne-am imprietenit rapid ajutat si de faptul ca prietenul meu traducea ce spuneam eu atunci cand era cazul. Dupa cateva minute si cateva fotografii cu lucrari aratate, aveam "peretii mei" in cadrul proiectului care asteptau sa fie decorati cu lucrari. Am fugit in Boa Viagem - unde locuiam, si mi-am luat lucrarile. Dupa nici o ora eram de acolo, integrat, primisem tricoul oficial, munceam cu spor la panotarea expozitiei si simteam ca nu fusese inutil sa aduc lucrarile de grafica si ca Romania e si ea prezenta intr-un proiect dintr-un oras in care rar sau niciodata auzi de un roman. Expozitia tinea o saptamana. Eram asaltat cu intrebari despre mine, ce propuneam eu acolo sau despre Romania .

Am fost foarte impresionat sa vad ca oricum stiau mult mai multe despre Romania decat fratii europeni. Am putut observa asta atat de la cei mai de-o seama cu mine, dar si de la oameni depeste 40 de ani.....mama prietenului meu care ma intreba cum e viata acum dupa revolutie, ce schimbari sunt si lucruri de genul asta care ma scuteau sa povestesc despre Vlad Dracul argumentand DraculaJ). Marturisesc ca multi stiau si doar de Dracula sau cantecul lui Ozon. Asa ca Gio si mama lui care e pictorita amatoare si in rest confectioneza genti cu tenta traditionala, m-au ajutat sa pun expozitia.

Norocul facea ca ei- organizatorii si invitatii acestui proiect - , in majoritate, vorbeau engleza si ma puteam exprima cu mai mare usurinta. “SPA DE ARTE 2008” se desfasura in mai multe locatii si aici unde expuneam si eu era locatia permanenta de expozitii. O cladire veche in spiritul celor construite si in Bucuresti in centrul vechi, pe 3 nivele, vizibil o cladire care fusese frumoasa la vremea ei, dar care acum nu mai era folosibila inafara unui proiect ca acesta, care nu facea altceva decat sa-i redea viata. Problema a fost cand ei au descoperit printre lucrarile mele si cateva lucrari care aveau in compozitie si ceva text si atunci a trebuit sa ma apuc sa traduc nevoie mare.....mai ales ca nu stiau toti engleza iar eu nici atat incat sa explic cuvinte sau expresii din caracterul nostru mai putin traductibile.

Am trecut si peste asta fara sa-mi dau seama, bineinteles ajutati si de limbajul semnelor.

Tot atunci au avut sa descopere cuvinte care se sriu aproape identic cum sunt “unde” = “ondi” si multe altele. In general, ce am observat e ca au in vocabular unele cuvinte care la noi sunt arhaisme....si altfel ca o limba latina are in compunere multe cuvinte din franceza, italiana, spaniola.....

Paulo - artist/ Spa

Cum e clar deja ca diversitatea era la ea acasa, si in arta descopeream asta: street art graffiti, (ca influenta moderna care e destul de mare in randul tinerilor), cultura traditionala bastinasa alaturi de cultura de dupa venirea colonizatorilor fie ei olandezi sau portughezi, arta africana venita odata cu populatia de culoare adusa de colonizatori pe post de sclavi sau chiar castele ori fort-uri in stil european pe post de muzee cu lucrari din toate perioadele artistice. Spiritul critic prin arta fie ca street-art, fie prin caricatura din Salonul International de Cartoon, mi-a aratat ca cel putin libertatea de exprimare nu lipseste in Brazilia.

Casa de Cultura Recife

Muzeul Murillo La Grecca

Castelul São João - Pernanbuco, Recife - Muzeul Ricardo Brennad

Museu del Estado de Pernambuco - Recife

Recife Antigo
Orasul vechi era zona cu cladiri administrative, zona universitara si turistica. Nu prea era locuita sau locuibila. Cu o circulatie restransa auto, transformata intr-o arie pietonala calma, calda, unde la sfarsit de saptamana se tineau concerte, evenimente culturale sau culinare. Acolo am participat la un fel de targ al restaurantelor din oras unde toti proprietarii acestor restaurante isi aratau indemanarea si isi ademeneau viitorii clienti gatind in aer liber la preturi reduse. Un mall construit intr-o cladire veche a fost primul mall care nu m-a dezgustat pana acum ocolind expresia vulgara de consumism precum o fac cele de pe la noi si de care aveau si ei parte.
Acesta doar era diferit: cladirea cu cupole lasata la caramida in interior, ziduri de sticla ce compartimentau fara sa optureze spatiul. Una dintre cele mai mari librarii era tot in aceasta parte a orasului. Era un mall librarie pe mai multe nivele .

Muzica, video, carti si audio-carti din toata lumea, agitatie studenteasca, cafenele ..... bineinteles si cativa autori romani impreuna cu Angela Gheorghiu la sectiunea de muzica clasica.

Tot in Recife Antigo fiind limitat traficul intens auto, pe toate stradutele ce seintersectau foarte organizat se auzeau mai ales in week-end-uri batai ritmate puternice, iar dupa fiecare colt de strada descopereai alta echipa sau scoala care se pregatea de carnaval. Intr-una din seri repetitia a fost una organizata intr-un singur loc, cu costumatii si tot ce implica un carnaval brazilian autentic. Am fost surprins sa vad ca la aceste manifestari luau parte atat tinerii, cat si cei in varsta, poate acestia din urma mai entuziasmati si mandri de costumatiile purtate. Foarte interesant sa vezi intr-un perimetru restrans toate acele scoli ce se pregateau de carnaval fiecare pe “limba” lor, muzici si ritmuri intercalate dar care pentru mine aveau totusi aceeasi cheie muzicala. Multimea ii privea incantata de pe margine fredonand si batand ritmul din palme sau picioare sau doar privind de la terasele laterale. Teatrul de papusi era de asemenea un punct de atractie, cu un bar plin de papusile vedete. Doua strazi mai incolo, la una din bodegi, se canta la chitara si 15-20 de oameni se rugau prin cantec. Am aflat din felul de manifestare si chiar de la ei in final ca sunt baptisti, cult atat de intalnit in Brazilia, printre multe altele, si convietuind fara probleme cu cel majoritar-catolic care face din Brazilia si una din cele mai mari tari catolice din lume.
Poate am mai spus, dar pana si catolicismul se adaptase in aceasta tara. Vedeam asta aproape in fiecare seara la bisericuta bleu de pe faleza, unde tinerii cantau si dansau in biserica, cuprinsi de entuziasm. Poate mai putin impresionat am fost de programele tv cu tematica religioasa care prezentau “miracolele” pastorilor diferitelor culte. Dar era alegerea fiecaruia de a se uita sau nu la aceste programe, de a crede sau nu. Am incercat sa nu judec, deoarece insemna sa judec libertatea de exprimare si diversitatea pe care incerc sa o promovez mereu, iar aici o gasisem in esenta ei, cu tot ce atrage de la sine acest concept de diversitate si libertate in stare pura.

hamacul - tin sa vorbesc subliniat despre hamac pentru ca, chiar daca imi placea inainte sa ajung in Brazilia, acolo m-am indragostit de acest accesoriu. De la cele "plantate" in balcoanele blocurilor, si pana la cele din case sau terase. Era foarte placut sa vezi dimineatza in balcoanele din fata blocului meu cum o mama isi legana la cafea copilasul in hamac, sau altii isi citeau ziarele, sau unii se trezeau adormitzi dupa o noapte de chef. Pentru ca erau mari, adika incapeau 2 persoane fara probleme, indragostitii se leganau deseori in ele. Asadar carligele metalice prinse in pereti faceau parte din decor. Daca nu era atarnat tot timpul, ii vedeai uneori cum isi agatau hamacul si se mai leganau putin.

Si eu am facut la fel si apoi am venit acasa cu hamcul meu cu tot cu sistemul de prindere.:)

Banii in Recife

Real-ul e moneda braziliana. 1 euro=2.60 Reas(in 2007)

Asa deci, salariul mediu era undeva pe la 200-300 de dolari. Aici am o rectificare de facut....tocmai vorbeam cu un prieten din Brasil zilele astea si spunea ca salariul este intre 400 si de euro acolo. Deci poate ce am dat eu mai devreme e salariul minim. Cu atat mai mult insemna ca preturile erau mult mai adaptate salariilor decat la noi si avand in vedere ca ei au o clima in care cu greu se poate sa nu ai ce manca, cred totusi ca oamenii se descurcau in mare parte cu banii astia. Mancarea era ieftina, de fructe nu mai vorbesc...si nu doar pentru noi. Asta fara sa vorbim de job-uri de media, publicitate sau business unde ca si aici se castigau multi bani. Daca vorbesc de noi, romanii, pentru noi totul era mai ieftin. Electronicele sunt lucruri mai scumpe in Brazilia decat aici. In rest.....cam totul este la o medie de 50% din pretul de aici. Se pare ca pe partea de electronice (pentru ca e greu la resursele lor sa-i prinzi cu altceva), America isi arata coltii.

Cu toate astea euro e mai tare decat dolarul, chiar si in Brazilia. Imi era teama ca daca schimb acolo poate o sa pierd dar nu a fost asa. Oricum ma gandesc tot mai mult la cei ce merg cu 2000 de euro pentru 1-2 saptamani in Poiana Brasov.....cat de limitat trebuie sa fii sa nu vrei sa vezi si alte locuri. Eu am cheltuit cu totul 2000 de euro asta incluzand biletele de avion care au fost 1200 euro.Chiria unui apartament intr-o zona foarte buna 300 euro pe luna, iar 500 de euro de cheltuiala au fost suficienti. Avand in vedere ca am beneficiat de transport intern fara plata poate sa mai adaugati 100-200 de euro ca sa puteti merge in imprejurimi in conditii foarte bune (asta insemnand chiar inchirierea unei masini pe o durata mai lunga).

O bere intr-un bar, 2 lei noi. Un tricou in mall de la o firma bunicica, 15 lei. Unul mai scump: 20-30 lei. Oricum dau preturile astea asa, de referinta. Mi-am luat si un hamac fara sa rezist, un hamac asa cum doar acolo am vazut, foarte bine facut cu 65 de lei.

Cartile erau si acolo scumpe, intrarea la muzee foarte ieftina - undeva tot la 2 lei. In rest, cu 30 de euro puteti pleca cu mici suveniruri pentru toti cei de acasa.

Ce? CaT ? se bea si se mananca in Brazilia

Interesant de spus ca nu am vazut decat putine locuri in care sa nu se manance. Adica locuri doar restaurante am vazut, dar niciodata doar baruri fara servire de mancare, fie ca era vorba de frigarui, sau alte specialitati de mare. Ramaneau doar cluburile cele in care poate nu gaseai ceva de mancare. In rest, oriunde, la un pahar de bere, tarie sau orice altceva cu multa gheata, serveai si o gustarica. In legatura cu gheata vreau sa spun ca se consuma precum cerem noi un pahar cu gheata pentru o masa intreaga. E ca si cum ai cere un pahar de gheata in care adaugi bautura. Chiar era o bere pe eticheta careia se semnaliza temperatura optima, iar atunci cand aceasta nu era de o anumita culoare, ramanea necumparata. Recunosc ca dupa vara din 2007 petrecuta in Bucuresti, mie nu imi parea exagerat de cald in Recife, fapt pentru care imi parea exagerat acest consum de gheata si aer conditionat. Am fost mirat sa vad ca se consuma taria fie ea de import la preturi foarte bune fata de cele de la noi, sau chiar produsa acolo ca o tuica autohtona.

Ceva foarte bun era branza(telemea cred) pe gratar pe care ei o mancau atat la micul dejun cat si pe plaja mancata pe batz . Se numea Queijo na Brasa si era gumoasa si gustoasa.....se topea in gura.... Una din mancarurile traditionale din Brasil este Feijoada, o mancare
de fasole neagra cu costita. Deosebirea era insa ca nu se manca numai la masa dar se si bea chiar si pe plaja din pahare de plastic, eu crezand intr-o prima faza ca e vorba de ciocolata calda:) Fasole cu ciolan in felul in care gatim noi ei mananca in special de Craciun):).

O alta mancare des intalnita era din rondele de ceapa prajite in tigaie alaturi de bucatele de carne de vita sau porc, condimentate(asemanatoare cu compozitia unei shaworma de vita) si servite alaturi de orez si fasole, care erau practic garnitura de baza a majoritatea mancarurilor.

Pe langa toate felurile de alune, ce am gasit eu foarte bun au fost castanele de Caju, adica coditele acestui fruct exotic si cu foarte multa personalitate mult indragit de brazilieni si pomenit in cultura lor.

Coxinia, era o “gogoasa” pe care o adoptasem din primele zile in Recife. Tuguiata, imbracata intr-o compozitie de ‘pane”, poate mai consistenta, umpluta fie cu peste, fie cu carne de pui maruntita. Totul prajit intr-o baie de ulei.O promotie interesanta care se pare ca era un concept local permanent in baruri ca o motivatie de a comanda o sticla intreaga de bautura, era ca la plecare, daca nu s-a baut toata sticla, sa i se lipeasca un sticker gradat in ml, comandatarul sa semneze acolo pana unde se consumase, iar sticla ramanea retinuta in bar pentru alta data oricand ar fi asta cand “semnatarul” ar reveni in acel bar. Asta se intampla atunci cand esti flexibil cu legea si nu ai o lege europeana care pe langa multe lucruri bune aduce si restrictii ce limiteaza imaginatia si chiar latura trditionala uneori. Daca vorbim de latura traditionala, atunci pot spune ca toti acei vanzatori din piete cu torturi uriase si placinte lacuite in aspectul exterior faceau deliciul serilor din Recife. Lumea se strangea in piata de pe faleza. Acolo am gustat fara sa alerg prea mult cam din toate specialitatile lor culinare. Fie ca era vorba de tapioca, pastel sau sucul de trestie de zahar, torturi cu lette de coco sau fructe.

La mare cautare erau si restaurantele asemanatoare ca si concept cu “impinge tava” de la noi,

doar ca aici erau de mai multe categorii, adica de la cele care aratau de lux si pana la cele traditionale. Diferenta era ca produsele erau la vedere deci era mai mult un bufet suedez din care te serveai, iar la final, cu un pret unitar pe 100g, ti se cantarea farfuria.

Oricum ideea e ca cu 6-7 lei noi mancai foarte bine. Asta fiind varianta unul astfel de loc considerat la noi de lux, un bufet suedez aratand ca unul din hotelurile mari din Bucuresti.

Am gasit si un fast food local care din punctul meu de vedere era mult mai gustos decat treditionalele internationale...Laca Burguer.

Transportul in Recife

In Brazilia nu au trenuri....interesant, nu?...se pare ca atunci cand colonizatorii au incercat sa le introduca si automat sa intre peste terenurile localnicilor, nu s-au inteles la acest aspect si au renuntat. Acum aeroportul este ca o autogara de la noi daca vorbim de trafic iar daca vorbim de cum arata nu are termeni de comparatie la noi. A trebuit sa ma obisnuiesc cu poluarea fonica produsa de avioane mai ales dimineata si seara timp in care se zbura din sfert in sfert de ora. Oricum asta se auzea doar cand eram in apartament la etajul 11 si dupa un timp am uitat de ele. In ce priveste traficul intern, in oras sunt multe masini de clasa medie si mica, sau camionete americane. Si in aceasta privinta diversitatea e mare. Masini americane si europene, japoneze, dar predominand cele europene. Deoarece, cum am spus la inceputul paragrafului, nu au trenuri, sunt autostrazi, cel putin asa era in tot statul Pernambuco si, din ce stiu, in toata Brazilia. Chiar daca nu erau perfecte peste tot, acestea existau fara sa fie intrerupte.

Aeroportul modern., poate ca si cel din Madrid doar ca la o scara mai mica si mai bine structurat zic eu dupa cum am reusit sa ma descurc de unul singur..

Mijloacele de transport in comun erau multe - si mai noi si mai vechi; tramvaiul, chiar daca existase in trecut in partea veche a orasului, acum nu ma circula si se vedeau doar urmele sterse de sine inghitite de asfalt. Portul era activ, canalele ce strabat acest oras aducand si denumirea de Venetia Braziliei. Bicicletele sunt foarte folosite dar si mai folosite sunt motocicletele si scuterele de tote felurile. Fascinant a fost sa vad o statie de moto-taxi. Acolo motociclisti echipati si cu semnalizare speciala asteptau clientii. Negociai, iti puneai casca, te urcai in spatele pilotului si pornea cursa. Foarte interesant pentru o plata mai mica si un singur calator. Si de ce nu, pentru a strabate mai rapid orasul chiar daca nu existau ambuteiaje precum cele din Bucuresti.

Parcararea este o problema ca oriunde, dar totusi parcari cu plata erau aproape la tot pasul si faptul de a prevede cladirile de locuinte cu parcari diminua mult problema asta.

Mai stiu ca intre orasele mari nu se circula prea mult pe autostrada pentru ca distantele sunt foarte mari, asa ca avionul era varianta optima.

Politia turistilor - un concept pe care l-am putea imprumuta cu brio.

OI TODO BOM?.....BEIJOO....TCHAU

Un lucru important cu care poate trebuia sa incep a fost sa vad cum se imbratiseaza lumea chiar si la o prima vedere, orice reintalnire fiind un prilej de imbratisare fie ca erau 2 barbati, ei se bateau cu mana pe umar sau spate in semn de prietenie. La despartire nu ezitau sa-si transmita sarutari. La noi prea putin se folosesc astfel de gesturi de apropiere. In familie isi transmiteau sarutari si-si spuneau ca se iubesc fratii intre ei, parintii copiilor si vice versa. Pentru noi poate fi prea usor folosit acest “te iubesc”, dar am ajuns la concluzia ca e mai bine sa fie folosit mai usor decat deloc sau doar in relatia de cuplu. ....e clar ca stilul brazilian face bine si ca, chiar daca presupui aceste sentimente, atunci cand inveti sa le si rostesti au o mai mare insemnatate pentru cel cui i sunt adresate. Si daca toate acestea sunt acompaniate de zambetul sincer al fiecarei zile....sunt sigur ca o sa traim mai mult sau macar mai fericiti. Despre zambetul din fotografii iarasi e bine de spus ca nu e mereu unul natural. Uneori chiar daca discutia e una serioasa si intervine cineva care vrea a fca o fotografie, atunci trebuie sa zambesti in acceptiunea brazilienilor. Asa am invatat si eu sa las figura sobra de ganditor adoptata in majoritatea fotografiilor. Ba cred ca si dantura noastra deloc perfecta si non-cultura stomatologului nu ne-a dezvoltat expresia de zambitori. Oricum, ajuns in Brazilia descoperi ca in orice circumstante, un om care zambeste e mai frumos decat unul trist sau serios.

Despre vreme....

Deja v-am spus ca una dintre temeri inainte sa plec era vremea poate prea calduroasa pentru confortul meu termic. Asta se rezolvase ca temperaturi dupa vara din 2007 de la Bucuresti. O chestie totusi bizara a fost sa vad ca poate 2 ore pe zi, la amiaza, in Brazilia nu gasesti umbra. A fost pentru prima data cand trecand pe celalalt trotuar nu rezolvam nimic, sau mergand pe o strada perpendiculara intalneam acelasi soare puernic, mai ales cand vorbim de zona veche sau orasele satelit ca Olinda, unde predominau casele.

Erau 30-32 de grade in fiecare zi. Noaptea temperatura scadea la 25 de grade, poate mai putin, desi nu cred, doar ca briza puternica a oceanului si deci umiditatea din aer facea sa para ca e mai racoare. In apartamentul meu de la etajul 11 nu am fost nevoit sa dau drumul aerului conditionat timp de o luna. Ploua cam o data pe saptamana dupa care parca era si mai cald cateva minute, de-abia apoi fiind racoare si bine. Orice plimbare pe faleza te facea sa-te racoresti la ceas de seara (asta insemnand dupa ora 9-10 seara, deci nu chiar dupa 5 chiar daca era seara). Oricum, faptul ca nu ai nevoie de toate aceste haine groase, de geamuri pe holurile blocului, nu trebuie sa inchizi geamul de la apartament (asta daca nu vrei sa te feresti de caldura), sau faptul ca poti avea livingroom-ul in stil terasa, e un mare avantaj al climei din Brazilia, si mai mult din Recife pentru ca e greu sa vorbesc de toata tara asta imensa si sa generalizez cand cateva mii bune de kilometri mai la sud poti sa intalnesti chiar si munti si frig.

Excursii – Imprejurimi

Intr-una din zile am fost atentionat ca mergem intr-un orasel numit Gravata care era privit ca un fel de Sinaia la noi. Fara zapada sau partie, oraselul era pe o colina si a fost pentru prima data de cand stateam acolo cand am simtit putina racoare, asta insemnand undeva pe la 24 de grade ziua. Cateva stradute pline cu case viu colorate pe post de magazinase cu suveniruri si multe confectii din lemn, lucruri care faceau din Gravata un orasel rustic daca-i pot spune asa. Locul asta mai era cunoscut si ca orasul de unde venea Coxinia, "gogoasa" tuguiata de care vorbeam la mancaruri. Turisti si localnici, un orasel linistit in care intalneai pe strada de la camionete americane pana la vestita "broscuta" si mai mult cate un copil calare.

Porto de Galinhas -
cea mai frumoasa statiune din zona dupa preferintele mele. Cocheta, foarte bine organizata, statiunea "Portul gainilor" era ca si numele plina de gaini de toate felurile: de la accesorii, jucarii, cadouri, sau sculpturi din lemn postate prin mica statiune.

Plina de pensiuni si case de vacanta, era locul celor de toate varstele. Plaja era foarte ingrijita, puteai sa mananci foarte bine si atractia erau piscinele naturale care se formau la reflux atunci cand plaja dintr-o fasie ingusta devenea imensa.

Pensiunea la care am stat m-a impresionat. Ori am nimerit eu la cea mai frumoasa ori asa erau mai toate. Nu stiu. Oricum ce am gasit acolo, vegetatia si florile de toate felurile, decoratii traditionale sau interpretate la tot pasul. Secretul era o artista rezidenta care avea un atelier chiar in curte, unde in fiecare zi creea noi obiecte sau aranja spatiul pensiunii. Pe langa asta, copiii care erau cazati impreuna cu parintii in pensiune puteau sa picteze sau doar sa astea alaturi de artista.

Dupa ce am ramas uimit de curtea interioara a pensiunii mi-am zis ca e ciudat ca noua in Romania asa ne este prezentat de unele miscari religioase paradisul....iar acesta chiar exista. Aproape ca era sa nu mai merg pe plaja la cat de bine era la pensiunea "Porto Verde".

Fiind privita ca o pensiune mai scumpa, avea un pret de 30 de euro pe noapte pentru o camera incluzand si micul dejun, care era plin de culoare si gust adika multe fructe de nu le mai stiu pe nume, arome care sa-ti trezeasca simturi frumoase de cu dimineatza. Fiecare camera mai cuprindea si un living in fata ei, prevazut bineinteles cu hamac si fotolii in care sa te relaxezi la aer. Eu in fiecare noapte din cele cateva petrecute in Porto ma trezeam la 4 si imi continuam somnul in hamacul din fatza camerei. Mai era un living comun cu televizor si alte utilitati unde seara puteai sa te relaxezi pe canapea la o discutie.
Piscina se afla in curtea interioara plina de vegetatie. O cascada simulta curgea sistematic producand un sunet relaxant ambiental.

OLINDA -
oraselul satelit al Recife-ului, la cativa km doar, pe o colina, Olinda este un oras incarcat de istorie, o insiruire de case viu colorate
in care artistii au ales sa traiasca si sa lucreze. Astfel daca te plimbi pe stradutele colorate, poti vedea fara oprelisti artisti pictand in atelierele lor, ateliere cu ferestre mari deschise spre strada. O comunitate mica care se cunoastea, presarata cu multi turisti. De sus, dupa ce urcai stradutele deluroase, se putea vedea in perspectiva Recife-ul - orasul nou in prelungirea celui vechi.













































Itamaraca - http://www.recifeguide.com/pernambuco/itamaraca.html
Itamaraca este locul in care am vazut 2 lucruri: proiectul Peixe Boi- (http://www.projetopeixe-boi.com.br/) o rezervatie in care-si duceau viata si se inmulteau pestii boi, niste mamifere acvatice uriase si dragalase, de care m-am indragostit instantaneu,
care beneficiau de toata atentia ingrijitorilor. Ca vizitator puteai sa vezi pestii in niste piscine uriase, mai puteai sa vezi un film sau sa iti cumperi o amintire din magazinul cu produse personalizate, banii ajutand la continuitatea proiectului.


Fort Orange - http://en.wikipedia.org/wiki/Fort_Orange
un fort olandez pe malul oceanului, micutz dar atat de bine organizat si cu
tunuri inca la posturi.Ponta di pedras - o alta plaja din Pernambuco
De data asta am putut sa vad pentru cateva zile o plaja/ statiunemai animata ca altele, cu pretentii mai mici de confort dar cu peisaje si multa voie buna. Recunosc ca am stat in ceva vile de protocol ingradite cu garduri inalte dar am iesit mult si m-am plimbat pe toata plaja facand poze, fara ca sa am probleme ci din contra bucurandu-ma de voia buna a tuturor celor ce erau acolo si se bucurau de soare si de ocean ca si mine care eram pentru prima data acolo.:)...
Multi tineri, localnici sau din apropriere din aparente. Cateva bodegi si o piata plina cu ambulanti cu multe bunatati. Stilul targului de la noi, multi copii si fotbal de plaja. Barci ancorate la malul care dupa-masa pareau ca pluteau in larg datorita fuxului si refluxului. Nisipul care in bataia soarelui era ca zapada, case parasite.,...totul altfel decat in Porto de Galinhas dar cu un farmec aparte umanizat de oamenii simplii si felul in care acestia se puteau bucura de un weekend la plaja. Eram cu prietenii mei asa ca am petrecut pe masura mai ales ca aveam si un motiv special pentru care eram acolo. Apusul de aici era fascinant reflectand acea lumina stranie pe plaja parasita dupa ce in timpul zilei era plina.In rest , fotografiile vorbesc cel mai bine.



Ce frumos isi iau ei ramas bun de la oras de fiecare data cand pleaca.....asta e vederea din fatza aeroportului din Recife.....Cred ca am ajuns la finalul calatoriei mele care chiar daca fizic a durat 1 luna, spiritual fusesem acolo mai mult de 2 ani.... asadar se incheia calatoria din nou....sau pentru a doua oara....Poate reportajul asta a fost doar o dorinta de a-mi prelungi dulcea mea calatorie, in speranta ca o sa mai ajung pe-acolo asa cum imi si doresc. Ciudat cum, uneori pana ajungi sa povestesti o traire ca acesta, atat de intensa, motivatia care te-a dus acolo poate disparea. Cred oricum ca aceasta tara in sine si oamenii ei raman o motivatie suficient de puternica pentru oricine are de gand sa simta ce insemna Brasil macar o data in viata. Mi-au trebuit 2 ani sa ajung acolo si o sa-mi mai trebuiasca inca 20 sa o uit... Brasil. Dar nu o sa astept asta pentru ca o sa-mi satisfac dorinta de a o vedea ori de cate ori o sa-i simt dorul. Si in plus, daca Brazilia o sa-mi fie prea departe, o sa vizitez si alte locuri despre care o sa povestesc si voua.


obrigado G.
Tchau,
George